Microbiologia infectiilor dentoalveolare
Abcesul
dentar este un proces infecțios frecvent, cunoscut în practica din domeniul
sănătății. Evoluția infecției depinde de natura bacteriilor, de factorii de rezistență
ai gazdei și de anatomia regională. Consecințele grave care decurg din
răspândirea unui abces dentar pot duce la morbiditate și mortalitate.
Majoritatea
abceselor dentare localizate răspund la tratamentul chirurgical, în timp ce
utilizarea antibioticelor este limitată la infecțiile severe. Este nevoie de
studii clinice de foarte bună calitate și de măsurători suficiente pentru a
identifica tratamentul ideal. Se trece în revistă microbiologia abcesului
dentoalveolar acut și tratamentul acestuia în lumina culturii îmbunătățite și a
metodelor de diagnosticare.
INTRODUCERE
Abcesul dentar, sau dentoalveolar este o denumire folosită pentru a descrie colectarea localizată de puroi în osul alveolar, la apexul rădăcinii dintelui. Apare de obicei secundar cariilor dentare, traumatismelor, obturațiilor profunde sau eșecului tratamentului de canal. Odată ce camera pulpară intactă este spartă, colonizarea canalelor radiculare are loc cu un amestec divers de agenți bacteriologici. Aceste microorganisme sunt capabile să formeze biofilme în canalele radiculare, făcând astfel plauzibilă aplicarea „conceptului de biofilm” în astfel de infecții. După ce pătrund în țesuturile periapicale prin foramenul apical, bacteriile sunt capabile să inducă inflamație acută, care duce la formarea de puroi.
Infectarea pulpei și a țesuturilor periapicale.( https://pocketdentistry.com/wp-content/uploads/285/B9780702034848000345_f034-001-9780702034848.jpg)
Patogenia
abcesului dentoalveolar este de natură polimicrobiană, cuprinzând
diverși anaerobi facultativi, cum ar fi streptococii din grupul
viridans și grupul Streptococcus anginosus, și anaerobi stricți, în
special cocii anaerobi, speciile Prevotella și Fusobacterium. Dacă nu
este tratată într-un stadiu incipient, poate evolua rapid și se poate răspândi
în structurile anatomice adiacente, ducând la complicații grave, precum
septicemia, tromboza sinusului cavernos, abcesul cerebral, șoc și, ocazional,
moarte.
FACTORI DE
RISC – ETIOLOGIE
La
începutul anilor 1600, London Bills of Mortality a început să enumere cauzele
decesului, dinții fiind în mod continuu enumerați ca a cincea sau a șasea cauză
de deces. Până în secolul al XX-lea, a fost recunoscut potențialul abceselor
dentare de a se răspândi și de a provoca sepsis sever.
Un
audit efectuat la Hull Royal Infirmary între 1999 și 2004 a arătat o creștere a
numărului de pacienți care se prezentau la serviciile de chirurgie oro-maxilo-facială
cu sepsis dentar. În Statele Unite, în urma unui studiu prospectiv s-a raportat
că 13% dintre pacienții adulți au căutat tratament pentru durerea și infecția
dentară pe o perioadă de 24 de luni.
Incidența
abcesului dentoalveolar a fost de 6,4% în rândul copiilor care frecventează o
clinică stomatologică ambulatorie din Nigeria.
În
India, cariile dentare afectează 60-65% din populația generală. În plus, se
estimează că boala parodontală apare la 50-90% din populația Indiei, în funcție
de vârstă.
Astfel,
sunt necesare metode îmbunătățite de diagnosticare și raportare a acestei
probleme pentru a permite o analiză epidemiologică exhaustivă și implicațiile
acesteia asupra sistemului de sănătate. Cu toate acestea, afecțiunile orale au
fost identificate ca prioritare, deoarece, în stadii târzii, provoacă dureri
severe, iar tratamentele sunt costisitoare.
Factorii
gazdă diferiți joacă un rol semnificativ în patogeneza infecțiilor dentare și a
complicațiilor acestora. S-a observat că există grupuri specifice de populație aflate
în categoria „de risc”, găsindu-se o corelație semnificativă statistic între
infecțiile dentare acute, complicațiile și decesul pacienților imunocompromiși
(diabet, insuficiență renală, ciroză hepatică, tulburări mieloproliferative și
chimioterapie). Cele mai multe studii raportează o preponderență masculină a
infecțiilor odontogenice severe atât la adulți, cât și la copii.
AGENȚI
PATOGENI
Agenții
bacteriologici implicați în cauzarea abceselor dentare cuprind amestecul complex
de anaerobi stricți și anaerobi facultativi. Date din culturi și studii
moleculare arată că peste 460 de taxoni bacterieni unici aparținând a 100 de
genuri și 9 phyla au fost identificați în diferite tipuri de infecții
endodontice. În funcție de condițiile de recuperare și de cultură, anaerobii
stricți depășesc numărul celor facultativi cu un raport care variază între 1,5
și 3:1 în infecțiile mixte. Numărul mediu de specii detectate prin cultură din
aspirat dentoalveolar este de patru, cu un interval cuprins între 1 și 7.5.
Abcesele
dentare cauzate exclusiv de anaerobii stricți apar în aproximativ 20% din
cazuri. Deși există o gamă largă în funcție de condițiile de recuperare
(6-63%), s-a observat cum culturile pure dintr-un abces dentar acut sunt
neobișnuite și infecțiile aerobe mixte sunt, de asemenea, mai puțin frecvente
(6% din abcese). Natura polimicrobiană a unor astfel de infecții și
prezența microbilor cultivabili și necultivabili pot reprezenta o provocare
pentru analiza de diagnostic în laboratoarele microbiologice de rutină.
Anaerobi stricți
Cele mai frecvent izolate genuri
includ streptococii anaerobi, speciile Fusobacterium și anaerobii cu
pigment negru, cum ar fi speciile Prevotella și Porphyromonas. Speciile
Prevotella au fost raportate ca fiind cele mai frecvente, izolate în numeroase
studii, găsite în 10-87% din abcesele dentoalveolare. Prevotella intermedia,
Prevotella nigrescens și Prevotella pallens, Porphyromonas endodontalis și
Porphyromonas gingivalis sunt agenții patogeni detectați în mod obișnuit.
Bacteroides
fragilis, un izolat mai des întâlnit în infecțiile intraabdominale, a fost
raportat rar în infecțiile dentoalveolare acute și nu este considerat un
comensal oral. Membrul genului Bacteroides cel mai probabil a fi detectat într-un
abces dentar acut este Bacteroides forsythus (acum transferat la un nou gen
- Tannerella forsythia).
Fusobacterium
periodonticum și Fusobacterium nucleatum (care include subsp. nucleatum, subsp. polymorphum,
subsp. animalis, subsp. vincentii și subsp. fusiforme) sunt detectate cu F.
nucleatum detectat, în abcesul dentar acut.
Studiile
au demonstrat prezența speciilor de Clostridium care provoacă abces
dentoalveolar într-un interval ce variază de la 2% la 20%. Speciile importante
izolate includ Clostridium hastiforme, Clostridium histolyticum, Clostridium
perfringens, Clostridium subterminale și Clostridium clostridioforme. Unii
agenți patogeni rari din cavitatea bucală aparținând genului Clostridium sunt
Clostridium sporogenes, Clostridium bifermentans, Clostridium botulinum,
Clostridium botulinum, și Clostridium welchii.
Cu
ajutorul reacției în lanț a polimerazei, a fost raportată o prevalență ridicată
a speciilor Treponema în abcesul dentar acut. Sa constatat că Treponema
denticola a fost prezentă în până la 79% din abcesele dentare. Alte specii
de Treponema au fost găsite în număr mai mic, inclusiv Treponema socranskii,
Treponema pectinovorum, Treponema amylovorum și Treponema mediu.
Anumite
bacterii neobișnuite sau noi, izolate din cazurile de abces dentar includ
membrii din genul Atopobium (cocobacili Gram-pozitivi strict anaerobi),
de exemplu, Atopobium parvulum și Atopobium rimae. Alte bacterii sub formă de bastonașe
Gram-pozitive anaerobe includ Bulleidia extructa, Cryptobacterium curtum,
Eubacterium sulci, Mogibacterium timidum și Mogibacterium vescum,
Pseudoramibacter alactolyticus și Slakia exigua; bacteriile Gram-negative
anaerobe necunoscute includ Filifactor alocis, Dialister pneumosintes,
Centipeda periodontii și Selenomonas sputigena.
Catonella
morbi, un anaerob Gram-negativ cunoscut anterior sub numele de Bacteroides D42,
a fost găsit în 16% din 19 aspirate, iar Granulicatella adiacens, un coc
Gram-pozitiv anaerob facultativ cunoscut anterior ca streptococi variante nutritionale,
a fost prezent în 11% din 19 recoltări.
Anaerobi facultativi
Anaerobii facultativi aparțin
grupului de streptococi viridans. Aceștia includ grupul mitis, grupul
oralis, grupul salivarius, grupul sanguinis și grupul mutans. Grupul anginosus
(denumit anterior „Streptococcus milleri” sau S. anginosus) a fost raportat cu
diferite grade de acuratețe.
Staphylococcus
aureus a fost
raportat frecvent din abcesul dentar acut, variind de la 0,7% la 15%. Ratele de
recuperare ale tulpinilor de stafilococi coagulazo-negative (de obicei
raportate ca Staphylococcus epidermidis) sunt în general mai mari, cu cifre
variind de la 4% la 65%.
ANALIZA
MICROBIOLOGICĂ
Colectare probei
În trecut, metodele inadecvate de
prelevare au împiedicat identificarea corectă a agenților patogeni cauzali
implicați în dezvoltarea abcesului dentar. Studiile care au analizat utilizarea
mostrelor de material purulent au demonstrat o recuperare slabă a anaerobilor
stricti și un număr mediu scăzut de izolate per probă (interval 1,0-1,6).
Alegerea
tipului de probă și a metodei de prelevare sunt esențiale pentru o diagnosticare
optimă. În mod ideal, ar trebui colectat un aspirat prin mucoasa intactă
după dezinfecția cu o apă de gură antiseptică adecvată, de exemplu,
clorhexidină. Acest lucru va reduce contaminarea din flora orală normală. Unii
cercetători au prelevat, de asemenea, exsudate purulente din interiorul
canalelor infectate.
Tehnici de cultură și non-cultură
Îmbunătățirea
semnificativă diagnosticului de rutină pentru abcesele dentare acute a avut loc
prin utilizarea meticuloasă a colectării și procesării specimenelor pe agar-uri
selective și neselective, în condiții atmosferice adecvate. Cu toate acestea,
în ciuda atenției deosebite acordate detaliilor, este evident că multe genuri
de bacterii nu au fost încă cultivate. O limitare majoră a studiilor de
cultivare anterioare este că un procent mare din microflora orală nu crește
pe medii convenționale de cultură artificială în laborator.
Introducerea
tehnicilor moleculare ne-a ajutat să înțelegem bionomia microbiană a abceselor
dentare. Utilizarea PCR sau a acidului dezoxiribonucleic (ADN) – tehnicile de
hibridizare a ADN-ului și, mai recent, secvențierea genei ARNr 16S și primeri
specifici speciei au ajutat la căutarea prezenței microbilor specifici.
Utilizarea
analizei de secvențiere a genei ARNr 16S pentru identificarea izolatelor și
clonelor are o precizie mai mare pentru a discrimina taxonii și pentru a
recunoaște taxoni noi, față de metodele convenționale de identificare. Metodele
genetice de identificare au ajutat, de asemenea, la detectarea și speciarea
organismelor pretențioase, cum ar fi treponemele, în mostre din abcesele
dentare.
Analiza
moleculară, independentă de cultură a evidențiat o microfloră mai diversă,
asociată cu infecțiile endodontice decât cea dezvăluită numai prin metodele de
cultură.
SEMNE ȘI
SIMPTOME
Semnele și simptomele abcesului
dentar acut sunt durerea, inflamarea și eritemul, localizate de obicei
pe dintele afectat, deși supurația se poate răspândi frecvent la țesuturile
din apropiere provocând complicații. Sunt notabile febra, umflarea
extraorale si intraorale, eritemul, sensibilitatea la palpare.
Trismusul,
în plus față de răgușeală și sialoreea, ar trebui să determine consultul medicului
dentist. Examenul clinic trebuie să se concentreze pe starea generală a
pacientului, analizând o eventuală stare de letargie, sau alte semne ce denotă boala
severă.
Abcesele
mediastinale profunde și necrozante descendente sunt o complicație rară a
abcesului dentar, iar răspândirea infecțiilor odontogenice reprezintă un număr
mare de abcese profunde ale gâtului. Întârzierea diagnosticului din cauza
simptomelor precoce vagi este unul dintre motivele principale ale mortalității.
Literatura de specialitate descrie rata mortalității din cauza mediastinitei ca
fiind de până la 40%, în ciuda utilizării agresive a antibioticelor și a
progreselor în unitățile de terapie intensivă. Moartea apare de obicei din
cauza sepsisului și a insuficienței mai multor organe, deși ocluzia căilor
respiratorii este, de asemenea, o complicație semnificativă și necesită un
tratament precoce (prin traheostomie).
REZISTENȚA
LA ANTIBIOTICE
Antibioticele nu trebuie niciodată
folosite ca înlocuitori pentru drenajul chirurgical și/sau debridarea adecvată.
Menținerea căilor respiratorii funcționale și drenajul abcesului sunt condiții sine-qua-non.
Cu toate acestea, terapia antimicrobiană inițiată imediat după diagnostic și
înainte de intervenția chirurgicală poate scurta perioada de infecție și poate
minimiza riscurile asociate, cum ar fi bacteriemia.
Peniciline și ceflaosporine
Din
punct de vedere istoric, penicilinele au fost folosite ca agenți de primă linie
în tratamentul infecțiilor odontogenice. Totuși, în timp au fost raportate
creșterea rezistenței la penicilină și, implicit eșecuri ale tratamentului.
Cele mai mari rate de rezistență la penicilină au fost observate la
membrii genului Bacteroides și Prevotella.
Rezistența
la penicilină a acestor agenți patogeni a fost corelată cu producția de
β-lactamaze. S-a studiat o serie de pacienți cu infecții orofaciale care nu au
răspuns la terapia cu penicilină din cauza Bacteroides producătoare de β-lactamaze.
Susceptibilitatea
redusă la penicilină este mai degrabă asociată cu streptococii din grupul mitis,
decât în grupul anginos. În testul de susceptibilitate antimicrobiană, imipenemul[1]
a fost cea mai activă moleculă testată, confirmând activitatea generală bună
împotriva streptococilor orali. De asemenea, cefalosporinele de generația a
treia, cum ar fi ceftriaxona, și cefalosporinele de generația a patra,
cum ar fi cefepima, au prezentat o activitate corespunzătoare. Chinolonele,
glicopeptidele și rifampicina au confirmat, de asemenea, o activitate bună
împotriva streptococilor orali.
Macrolide
Rezistența la macrolide se datorează cel mai frecvent unui număr de gene erm (metilazele eritromicinei, care au ca rezultat legarea redusă a macrolidelor de subunitatea ribozomală 50S). Rezistența la macrolide pare să aibă o prevalență mai mare la streptococii grupului viridans, streptococii anaerobi și speciile Prevotella. Macrolidele mai noi, claritromicina și azitromicina, oferă o farmacocinetică îmbunătățită, în comparație cu eritromicina. Eritromicina are activitate adecvată împotriva majorității agenților patogeni odontogeni, dar până la 50% din Fusobacterium sunt rezistente la eritromicină. Macrolidele nu trebuie considerate ca terapie de primă linie în tratarea infecțiilor odontogenice, trebuie recomandate doar pacienților cu reacții alergice la penicilină.
Metronidazol
Metronidazolul
este un agent bactericid foarte activ împotriva majorității anaerobilor,
dar nu are activitate împotriva bacteriilor aerobe. În mod similar, deși
își păstrează activitatea împotriva bacililor Gram-negativi anaerobi rezistenți
la penicilină, are o activitate moderată împotriva cocilor Gram-pozitivi
microaerofili. În infecțiile grave, metronidazolul este cel mai bine utilizat
împreună cu penicilina pentru a asigura acoperirea împotriva bacteriilor aerobe
Gram pozitive. Cu toate acestea, o combinație de două medicamente cu scheme de
dozare diferite poate reduce complianța pacientului. Dezvoltarea rezistenței
agenților patogeni odontogeni comuni la metronidazol este rară.
Clindamicină
Clindamicina
are o activitate foarte precisă împotriva organismelor Gram-pozitive,
inclusiv anaerobii și tulpinilor producătoare de β-lactamaze.
Concentrațiile scăzute ale medicamentului sunt bacteriostatice, dar activitatea
bactericidă se realizează clinic cu dozele uzuale recomandate.
Clindamicina
a fost destul de recent luată în considerare pentru gestionarea infecțiilor
odontogenice, din cauza susceptibilității bacteriene la acest medicament,
absorbției orale mari, apariției rezistenței scăzute bacteriene și nivelurilor potrivite
de antibiotice în țesutul osos.
CONCLUZII
Abcesul dentar și complicațiile sale
pot reprezenta o problemă severă pentru indivizi, comunitățile și sistemul de
sănătate; prin urmare, diagnosticarea precoce și intervenția adecvată sunt
importante. Determinarea diverșilor factori de gazdă și de mediu (care
pun un individ la risc de dezvoltare a abcesului dentar, influențează
răspândirea infecției de la o colecție localizată la apexul dintelui, la
celulită și, ulterior, la sepsis care pune în pericol viața pacientului) contribuie
la luarea deciziilor de tratament corespunzător.
Noile
tehnici moleculare au îmbogățit cunoștințele despre diversitatea colecției
polimicrobiene, care determină formarea unui abces dentar. În prezent, nu
există un consens cu privire la tratamentul standard, care să ofere reușita
garantată asupra tuturor indivizilor, așa cum demonstrează și varietatea largă
de protocoale chirurgicale și prescripția de antibiotice. Cu toate acestea,
datele disponibile sugerează că în prezent majoritatea izolatelor sunt încă
susceptibile la agenții β-lactamici de primă linie. Antimicrobienele ar
trebui recomandate pacienților cu semne de celulită și semne de sepsis.
Bibliografie:
Morfopatologie
Stomatologică, Gr.
Pambuccian, Editura medicală, București, cap. 14 – Patologia pulpei dentare
(pulpopatiile), cap. 15 – Patologia parodonțiului marginal (parodonatopatiile);
Chirurgie
buco-maxilo-facială,
C. Oprișu, Editura didactică și pedagociă, București, cap. XIII – Supurațiile
părților moi buco-maxilo-faciale.
Webografie:
https://pocketdentistry.com/34-dentoalveolar-infections/
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3858730/
https://www.mdpi.com/2304-6767/7/1/22/htm